Românisme | Las', că merge!

Izvorâtă direct din strafundul fiinţei sale, mediocritatea este poate cea mai definitorie trăsătură a românului de rând. Alături de dragostea de alcool, cheful de ceartă şi apetitul de găinării, mediocritatea însoţeşte românul mai credincioasă ca nevasta. Nici cu fidelitatea nu stăm prea bine, dar lăsăm asta pe altă dată.

Dau nas în nas cu un prieten din copilărie, mare amator de păcănele, filme şi femei uşoare, femei ce sunt platite de acesta în proporţie de 99,99% din cazuri cu bani de împrumut. Cum discuţia curge liber şi fără perdeaua impusă de prezenţa feminină în preajma noastră, se ajunge repede spre subiectul ,,bani”. Cum banii sunt doar o interfaţă ce mijloceşte accesul spre sex, următoarea haltă e deja fixată. Odată ajuns la subiect îl văd pe amicul meu cum se înfoaie şi porneşte într-o diatribă imposibil de stăvilit. Stiţi imaginile cu tzunami? E, aşa mă simţeam eu de expus în faţa lui. Motivul? Mediocritatea femeilor uşoare! Gestica, vehemenţa exprimării, expresivitatea feţei arătau cât de tare afectat era în acel moment de fenomenul dezbătut. Si oare de câtă vreme?

Concluzia: grav, dacă nici în cea mai veche meserie din lume nu putem să dăm dovadă de ceva elan, frenezie, abnegaţie sau implicare, ne-am dus pe copcă.

,,Dacă dau, frate, 100 de lei şi ea stă lemn ca nevastă-mea, unde a ajuns naţiunea asta?  Ce naiba să mai aştepţi în viaţa asta de că**t? Dacă nici sexul pe bani nu mai e satisfăcător acum, aici, îţi dai seama unde am ajuns? “

Nicu

Bani la primărie

In Bucureşti, o sursă imensă de venituri vine din obsesia românului de a avea cel puţin o maşină. Cu cât eşti mai amărât, cu atât trebuie să ai o maşină mai scumpă. O dată cu maşinile vin: reprezentanţele auto, service-urile, magazinele de piese auto, asigurările, spălătoriile, vulcănizările, samsarii auto, târgurile,trotuare de intersecţii blocate cu maşini de vânzare.

Dar cel mai spectaculos şi cel mai dramatic aspect, mai mult decât celebru, este locul de parcare. Pentru parcare, bucureştenii dau bani, dau şpagă, înfig ţăruşi în pământ, sudează capre de metal, taie copaci, calcă iarba, smulg borduri, se  înjură, se bat, zgârie vopsea, taie cauciucuri şi chiar înfig surubelniţe în caroserie. Si plătesc amenzi.

Asta nu ar fi un lucru rău. Timişoara, unde începe România civilizată (şi uneori tot acolo se şi termină), are cel mai inteligent sistem de a aduce bani la bugetul local. Un angajat al primăriei, cu o cameră foto pe umăr, se plimbă prin oraş. Găseşte maşina parcată aiurea, clic, colorata mâine-i gata. Primăria (sau politia locală) scrie amenda  şi o trimite frumuşel prin poşta română (alt beneficiar al sistemului).

In Bucureşti, unde începe ţigănia, sistemele civilizate nu se pot aplica. Aici, primăria, în loc să scoată bani, oferă afaceri incredibile unor ,,sponsori de partid”. Necrofagii care ridică maşini, uneori chiar din locuri legale, de multe ori în afara programului legal în care pot face asta. Hienele, în cârdăşie cu poliţia, căci înaintea lor, un radar (care în loc să verifice vitezomanii) trece şi pozează maşinile parcate, stau parcate în zone la îndemână şi adulmecă mirosul mortăciunii.

In pozele următoare, rupte din National Geografics, vedeţi grupul de hiene în aşteptarea prăzii. Se distinge usor respectul lor pentru lege (cea pe care, chipurile, o impun): cele patru platforme erau parcate pe B-dul Iuliu Maniu, fără nicio jenă, într-o zonă capitonată de indicatoare cu staţionatul interzis. Poliţie? Amendă? Cineva care să-Ie ridice? Aş!

Nicu

Nu sunt bani la sănătate.

In acest episod, Deşteptul, mânat de o mâncarime într-o zona ruşinoasă, pleacă din Militari în capătul opus al Bucureştiului să-şi plătească contribuţia la sănătate, că pe aia la pensii a rezolvat-o.  Anterior, la telefon, acelaşi rezultat. Sună, tată, de te plictiseşti. Se miră cum de nu se enervează funcţionarele de ţârâitul ăla. Dar la e-mail, are un răspuns. ,,Trebuie să mergeţi la sediul nostru pentru aceste informaţii.”

Ziua 1. Ajuns acolo la 14.35 citeşte pe uşă că programul se încheie la ora 14.30. Munca cu contribuabilul e stresantă, să protejăm funcţionarul, zic!

Ziua2. La biroul de informaţii îşi exprimă calm şi clar problema: Vreau să dau ,,neşte” bani la buget. ,,Nţţţ” – zice duduia în timp ce înmâna un petec de hârtie cu un şir de acte necesare.

Ziua 3. Ajuns la Administraţia financiară de sector la ora 8, 15,  află că se deschide la ora 8,30. Stă, aşteaptă, se deschide, intră. La biroul de informaţii, nimeni. După câteva minute bune de aşteptare, prinde pe cineva care trecea pe acolo şi aruncă intrebarea cheie: Aici vine cineva? ,,Nu”, zice şi trece mai departe. Nervos, după ea; cum e ăla birou de informaţii fără cineva care să ofere informaţii? Piruetă, privire crâncenă, întrebare: Ce vă trebuie? Explicaţie… Răspuns: Nu aici, la dracu-n praznic. Pleacă la dracu-n praznic. Stat la coadă, expozeu rapid şi la fel de rapid pleacă la cea mai apropiată poştă să cumpere timbre fiscale. Intors, iar coadă, depune acte, cererea completată şi timbrele. .. Ea:Ce e azi? El: Luni! Ea: Joi, veniţi joi, după ora 11! De acolo direct la ONRC. Fără coadă. Functionara înmânează hârtiile, cere copie C.I. , apoi le primeşte, le verifică, tzac-pac din ştampilă: veniţi mâine!

Ziua 4. Joi. ONRC, ,,Bună ziua ,uite inregistrarea cererii, ia hârtia, pa! Administraţia financiară; bună ziua, iote inregistrarea cererii,  ia hârtia, pa! Deja era pe val, acum nimic nu-l mai oprea în nobila lui misiune de a da bani la buget. Doar statul. Că la Casa de asigurări de sănătate, joia se închide la 12.30. Vinerea nu se lucrează cu publicul.

Oare cum se descurca Tom Cruise cu misiunea asta?

Nicu

Nu sunt bani de pensii.

Se duce subsemnatul să-şi platească, din proprie iniţiativă, contribuţia la fondul de pensii pe o perioadă de trei luni, perioadă în care a fost fără serviciu datorită politicii fiscale a guvernului Boc, dar, să recunoaştem, şi din cauza politicii bancare vis-à-vis de dezvoltatorii imobiliari.

Anterior acestei lăudabile iniţiative, deşteptul a încercat să sune la Casa de Pensii Bucureşti cu intenţia de a afla datele necesare (acte, locaţii, proceduri, etc) să-şi îndeplinească proaspătul fetiş. Rezultatul, şi aici îl citez pe filozoful Confucius, ,,canci”!

Cum în războiul cu birocraţia statului avea experienţă ,,deşteptul” zâmbind superior pune şi încropeşte un e-mail către instituţia în cauză. După câteva săptămâni… Confucius!

Cum deja în sufletul omului îşi facea loc sămânţa mâniei, îndârjit şi totuşi de nestăvilit a pornit către clădirea din oţel şi sticlă a Casei de Pensii din Piaţa Vitan.

Aici are noroc de o revelaţie. La ghişeul de informaţii, nimeni. Aţi stat vreodată la o coadă formată dintr-o singură persoană (voi) în timp ce funcţionarul statului vorbea la telefon în timp ce răsfoia câteva scrisori? La mobilul personal, nu la telefonul instituţiei, că doar nu avea să-şi strice fata ziua! Si stă, şi stă, şi mai aşteaptă puţin. Incă puţin. Citeste toate afişele lipite de ghişeu în căutarea orarului, poate era pauză. Nimic. Si cum terminase aşteptarea şi statul cu care plecase de acasă, împinge uşor cu un deget geamul ghiseului şi se bagă în seamă.
Dacă nu era român ar fi fost uimit de răspunsuri, dar fiind, s-a scărpinat în cap, a înjurat surd şi cu năduf în sân şi a plecat.

In România zilelor de azi, când nu sunt bani în fondul de pensii, cetăţenul nu poate plati retroactiv ,,pentru că nu există fond legal”. Legea care permitea acestă operaţiune a ,,expirat” la 31.12.2010. Nu e minunat?

Nicu