Izvorâtă direct din strafundul fiinţei sale, mediocritatea este poate cea mai definitorie trăsătură a românului de rând. Alături de dragostea de alcool, cheful de ceartă şi apetitul de găinării, mediocritatea însoţeşte românul mai credincioasă ca nevasta. Nici cu fidelitatea nu stăm prea bine, dar lăsăm asta pe altă dată.
Dau nas în nas cu un prieten din copilărie, mare amator de păcănele, filme şi femei uşoare, femei ce sunt platite de acesta în proporţie de 99,99% din cazuri cu bani de împrumut. Cum discuţia curge liber şi fără perdeaua impusă de prezenţa feminină în preajma noastră, se ajunge repede spre subiectul ,,bani”. Cum banii sunt doar o interfaţă ce mijloceşte accesul spre sex, următoarea haltă e deja fixată. Odată ajuns la subiect îl văd pe amicul meu cum se înfoaie şi porneşte într-o diatribă imposibil de stăvilit. Stiţi imaginile cu tzunami? E, aşa mă simţeam eu de expus în faţa lui. Motivul? Mediocritatea femeilor uşoare! Gestica, vehemenţa exprimării, expresivitatea feţei arătau cât de tare afectat era în acel moment de fenomenul dezbătut. Si oare de câtă vreme?
Concluzia: grav, dacă nici în cea mai veche meserie din lume nu putem să dăm dovadă de ceva elan, frenezie, abnegaţie sau implicare, ne-am dus pe copcă.
,,Dacă dau, frate, 100 de lei şi ea stă lemn ca nevastă-mea, unde a ajuns naţiunea asta? Ce naiba să mai aştepţi în viaţa asta de că**t? Dacă nici sexul pe bani nu mai e satisfăcător acum, aici, îţi dai seama unde am ajuns? “
Nicu